VoceaNoastră

„...lumea, văzută prin ochii elevilor”

Lună: mai 2019

Voci – Cuvânt de început


„Toată lumea are glas. Numai omul are voce, şi vocea aceasta trebuie să se facă auzită în cetate.”

Cuvintele enunțate de filosoful grec Aristotel răsună chiar și acum în ecou printre mecanismele societății. Înainte de a desluși înțelepciunea tainică pe care acesta încerca să o propage, trebuie să ne gândim la ce este, de fapt, vocea.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția 2009, definește vocea ca fiind o „Facultate specifica omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane”, dar aceasta este perspectiva științifică.

Tot DEX mai definește vocea ca fiind o „Însusire a cuiva de a cânta frumos din gura.”, dar aceasta este perspectiva artistică, culturală. Tot ea acoperă și a treia definiție pe care ne-o dă același înscris, și anume „Linie melodica încredințata fiecarui instrument dintr-o compozitie.”.

Nimic mai corect, în ziua de azi, tindem să folosim cuvântul „voce” atunci când ne referim la aceste aspecte. Pentru textul acesta, dar și pentru următoarele, pentru cele către care colegii mei își dedică efortul și timpul, sugerez să folosim o altă definiție a cuvântului voce, una distinctă, mai puțin folosită. Să fie…Vocea noastră.

Voceanoastra este o platformă creată din dorința de a căuta alternative la normele pe care societatea le impune, de a expune perspectiva oamenilor mici, a elevilor. Fie ei tocmai ieșiți din clasele gimnaziale sau aproape absolvenți, fiecare are în capul lui voci. Poate suna ca o aluzie la o boală de sorginte psihologic, psihiatric chiar, dar, de fapt, se referă la toate acele gânduri, reprimate, ascunse, de multe ori chiar condamnate, ale fiecăruia dintre noi. Motivul? Nu e greu de dibuit, este teama. Teama că aceste gânduri sunt contrare normelor la care făceam referire mai devreme. Pentru unii mai norocoși, ele se transformă, într-adevăr, în voci. Dar, din păcate, puțini sunt aceia. Puțini sunt cei care reușesc să transforme un gând puternic ce răsună în ecourile minții, într-o voce care să-i dicteze comportamentul, voce pe care noi o numim principiu. Este o voce autoritară, una care nu te lasă să-i încalci porunca, dar o voce cu care rezonezi, una pe care vrei să o asculți. Una pe care o asculți așa mult, că devine o deprindere. Dar, cum spuneam, vorbim de un model utopic al persoanei tale, omule. Cu toții știm că, odată și odată, constrâns de anturaje, de situații, calci peste principiile tale ca și cum ele nu au fost niciodată o parte din realitatea ta.

Încălcarea principiilor este gravă, condamnabilă, dar din ce în ce mai frecventă în rândul oamenilor. Totuși, privind paharul din prisma realismului, aflăm că mulți oameni nu au voci în cap. E tragică absența lor. Te transformă într-un robot, manevrat automatic de către oameni cu voci puternice, dar care nu le dictează decât un singur lucru: să facă tot ce le stă în putință pentru a avea ceva de câștigat. Aceste voci sunt cele care se formează acum, în perioada adolescenței. Dacă teama ta, dorința de a reprima orice gând unic, veritabil, personal, posezi ajunge să o întreacă pe cea de a îl transforma într-o voce și se pierde în negura necruțătoare a timpului, atunci ești pe calea greșită. Trebuie să te redresezi. Trebuie să le spui oamenilor care te văd ca pe o anomalie socială, un nebun, că e sănătos să ai voci în cap. E sănătos să le lași să iasă afară, să te conducă.

Istoria ne-a dovedit că vocile sunt cele care reușesc să încline balanța morală dintre bine și rău înspre partea care întotdeauna câștigă. Sau, cel puțin așa spun basmele. Da, alte invenții ale oamenilor, create cu scopul de a se amăgi. Create cu scopul de a reprezenta o iluzie în care mintea se cufundă, se complace, o lume ideală unde binele învinge, indiferent de circumstanțe. De aceea lumea reală e mai puțin atractivă, mai puțin vizitată de mințile turiste, oamenii fug de ea, atunci când îi văd terorile, zmeii care o fac să fie așa de întunecată. Sfântul Ioan Damaschin spunea, la un moment dat, că „răul este lipsa binelui, așa cum întunericul este absența luminii”. Interpretarea pe care am născocit-o eu este aceea că lumina este reprezentată de vocile care vor să înlăture întunericul. Sigur, pare foarte vag, metaforic, dar esența nu este departe de limitele înțelegerii: dacă oamenii vor renunța la a crea voci, voci care să țipe cât de tare pot, voci care să pistoneze societatea, să o ducă spre avans, atunci întunericul va acoperi majoritar lumea.

Din această concepție am propus colegilor mei să creăm Voceanoastra. Să ajutăm elevii să își transforme gândurile în voci, iar vocile lor să răsune atât de tare printre holurile atât de tainice ale societății, încât să determine și restul oamenilor să accepte ideea că vocile din cap nu sunt o problemă, un viciu ce trebuie înlăturat, ci singurul lucru ce ne mai poate salva de la exterminare. Poate nu fizică, naturală, biologică, dar cu siguranță psihologică, culturală și socială.

Un îndemn de început: dragi prieteni, suntem o generație care are oportunitatea să își ridice vocea atât de mult, încât toate utopiile la care ne-am gândit vreodată să se transforme în realități. O voce singură este vulnerabilă, fragilă, ușor de acoperit de întuneric. Mai multe voci cu același scop au puterea să lumineze precum o făclie, fără să înceteze vreodată.

Sexismul: factor poluant al secolului XXI.

În zilele noastre, în ciuda încercării noastre continue de a avansa ca societate și de a atinge niște idealuri pentru o conviețuire pașnică – așa numitul fenomen de „pace în lume” -, avem de-a face cu niște fenomene răspândite la o rată alarmant de mare: discriminarea, sărăcia, corupția, injustiția ș.a. În ciuda faptului că acestea reprezintă o problemă gravă ce ne țin lumea “pe loc” consider că discriminarea este una dintre problemele cele mai grave cu care ne confruntăm, deoarece vine din adâncul sufletelor noastre, din frica de diferit. Așadar, motivul pentru care mă adresez dumneavoastră astăzi este pentru a vă prezenta aspectele unei “ramuri” a acesteia, anume sexismul.

Sexismul este definit ca fiind discriminarea pe baza sexului și a genului, cel mai des în defavoarea femeilor și în favoarea bărbaților (deși nu se exclud cazurile în care se întâmplă exact opusul). Cele două manifestări sunt diferite – cea pe baza sexului referindu-se la diferențele biologice conform cărora se consideră ca bărbații sunt mai puternici din punct de vedere fizic, spre exemplu, iar cea pe baza genului se referă la rolurile pe care societatea ni le atribuie, cum ar fi faptul ca femeile trebuie sa fie cele ce au grijă de casă – dar au același rezultat: o manifestare de ură împotriva unui gen. Câteva exemple frecvente de sexism sunt așa numita “taxă roz” conform căreia femeile plătesc mai mult pe obiectele de igienă, haine sau chiar tunsori mai mult decât bărbații (conform studiului From Cradle to Cane: The Cost of Being a Female Consumer realizat în New York, femeile plătesc în medie cu 7% mai mult decât bărbații) sau faptul că în multe țări, femeilor le este greu sau chiar interzis să voteze, cum ar fi în Arabia Saudită.

În ciuda faptului că am trecut de perioada în care femeile erau considerate simple gospodine, a căror unică îndatorire era grija de casă și de copii până în zilele noastre, unde acestea se bucură în sfârșit de aceleași drepturi că bărbații și reprezintă o parte vitală a societății noastre datorită tuturor reușitelor lor împotriva gândurilor misogine, acest fenomen încă ne afectează societatea într-un mod mai puternic decât ne putem imagina. Nu reprezintă doar un atac la persoană, o denigrare a unui individ, o ofensă fără sens deoarece pentru a ne pune lumea pe picioare, se presupune ca trebuie să lucrăm ca un tot unitar, nu să lăsăm diferențele să ne dezbine și să ne facă să ne urâm. Sexismul își pune amprenta pe modul în care trăim și cauzează probleme grave, cum ar fi cazurile în care accesul fetelor la educație este mult mai dificil sau cele în care sărăcia se datorează faptului că femeilor nu le sunt garantate locuri de muncă, făcând forța de muncă una precară. Mai mult chiar, și bărbații au de suferit datorită acestui fenomen. Putem lua drept exemplu cazurile în care crime ale femeilor împotriva bărbaților au fost mușamalizate sau ignorate pe baza faptului că acestea reprezintă sexul frumos, căruia nu-i stă în fire să comită fapte atroce.

Nu vă pot sugera un mecanism ce să rezolve această problemă, cum ar fi strângerile de fonduri pentru a scoate oamenii din sărăcie, din moment ce nu există metode de a schimba mentalitatea oamenilor, mai ales ca aceste concepții sunt “pasate” de la generație la generație. Câți dintre noi nu avem bunica ce ne spune cum trebuie o fată să se comporte sau tatăl care își educă fiul să fie “stăpânul” în casă deoarece se întâmplă din vremuri antice? Dar sunt de părere că schimbarea poate veni de la sine, cu ajutor din partea educației. Este datoria noastră să ne asigurăm că tinerii sunt educați și că ei înțeleg cât de nociv este acest fenomen. Doar prin cunoaștere ne putem mobiliza și putem să tăiem problema sexismului de la rădăcină. Sunt conștientă de faptul că pe lângă celelalte probleme ale lumii, acesta pare un lucru lipsit de importanță. Dar consider că deși pare un pas minor, stoparea urii dintre noi este de fapt unul de maximă importanță deoarece ne învață că suntem oameni și că trebuie să fim uniți pentru viitorul mai bun pe care ni-l dorim.

Copilul de hârtie

Încă din copilărie am observat că un anume tip de copil este favorizat și, în multe cazuri, cultivat precum grâul de către unii profesori. Este vorba de ocupantul primei bănci, prichindelul care nu spune prea multe în timpul pauzelor decât în momentul în care este silit de ceilalți colegi, preferatul profesorului. Nu este plăcut de cadrele didactice pentru inteligența sa neapărat, ci pentru faptul că acest elev tace. Atât. De aici izvorăște simpatia profesorilor pentru el, pentru că tace. Puncte bonus dacă își menține spatele drept până când simte cum i se frânge de la mijloc, mâinile pe bancă pentru a risipi temerile celui de la catedră cum că ar sta pe telefon și ochii ațintiți la tablă, aproape hipnotizat de culoarea acesteia. De multe ori nici nu este atent, dar pe profesor nu-l deranjează asta.

O astfel de persoană îmi inspiră lipsa personalității și a originalității, o văd cum emană din toți porii plictiseală, veșnic înconjurată de un nor gri. “Copiii de hârtie”, cum mă trezesc adeseori numindu-i pe cei ce se regăsesc în categoria respectivă.

De ce este însă prototipul copilului de hârtie important pentru adulți?

De-a lungul micului meu studiu asupra acestor elevi, am observat că subiecții sunt modelabili precum plastilina, vulnerabili și ușor speriați de mediul înconjurător (sălășluitorii fiind incluși). Probabil învățați de acasă, ori probabil din cauza faptului că sunt puțin timizi din fire, copiii de hârtie trăiesc după o versiune nouă și adaptată (în materie de sens și formă) a unei populare vorbe: “taci să tacă și ei”. Din teama de a nu deranja pe cineva și din teama de a fi deranjați, aceste persoane aleg să își limiteze interacțiunile cu orice poate fi numit “ființă umană” cât de mult posibil, iar unii profesori favorizează acest tip de comportament pe motivul că este mai ușor să predai unei statui (nu se mișcă, nu vorbește, nu face “boroboațe”) decât unui copil (se mișcă, vorbește, este ușor distras). Acei profesori sunt mulțumiți de un asemenea elev, lăudându-l prin cancelarie pentru că “nu se lasă îndemnat la prostii de ceilalți”.

Eu însă nu văd nimic de lăudat și nu găsesc niciun motiv pentru care ar trebui să mă bucure priveliștea unei frunze ruginii într-o bancă. Dimpotrivă, mă întristează să văd cum persoanele care ar trebui să ne cultive imaginația și originalitatea, talentul și pasiunile, cei care ne pregătesc pentru a fi oameni mari încurajează continuitatea acestui mod de a fi. Nu voi înțelege niciodată cum un copil cu personalitate care tinde să iasă din această categorie monotonă este mereu văzut ca fiind o ciudățenie de către o bună parte dintre profesori. Probabil nici nu voi înțelege vreodată pentru că eu însămi sunt un copil de hârtie.

Talent vs Efort (sau cum să nu mă las de învățat după 10 minute?)

Secretul îndeplinirii oricărei sarcini, indiferent de dificultate, reprezintă o combinație trainică între pasiune și perseverență. Cele 5 sfaturi prezentate de către psihologul Angela Duckworth sunt un punct de plecare excelent, cuprinzând îndrumări aplicabile în viața de zi cu zi:

  • Chiar dacă nu-ți iese ceva, continuă să faci acel lucru
  • Lucrează la un proiect mai mult de 3 săptămâni
  • Când simți că vrei să renunți, continuă
  • Ține minte scopurile pe care le ai
  • Când începi o acțiune, du-o la bun sfârșit

De asemenea, ține minte că lucrurile cu adevărat valoroase necesită un munte de efort. Capacitatea de a continua după un eșec, precum o notă mică sau feedback negativ din partea profesorilor, are o importanță crucială, în spatele acestui mecanism stând dorința de a fi mai bun.În cadrul admiterii la Academia Militara West Point din Statele Unite, procedura este una foarte complicată, durează foarte mult și, în ciuda drumului parcurs, 1 din 5 cadeți se retrag înaintea absolvirii. Întrebarea care se ridică este, într-adevăr: ”Cine își petrece doi ani străduindu-se să atingă o țintă și apoi o abandonează după două luni?”. ”Sistemul este conceput să-ți găsească slăbiciunile, dar asta e și ideea – West Point te întărește”. Toți cadeții ce obțin rezultate excepționale împart o trăsătură vitală: pasiune de durată. Determinarea feroce avea în spate alte două puncte, la fel de importante în atingerea acestor performanțe: rezistența neobișnuită la șocuri și cunoașterea profundă a propriilor scopuri. Nu aveau doar determinare, ci și direcție.


„Astfel, este extrem de important ce facem cu potențialul nostru. Deseori ne confruntăm cu persoane care apreciază prea mult talentul, fără a realiza că acesta este aproape inutil fără muncă și disciplină.” ”Individul uman trăiește de obicei cu mult în interiorul limitelor sale, el posedă puteri diverse pe care în general nu reușește să le folosească. Se energizează sub maximul său și se comportă sub optimul său”


William James

Trebuie să fim conștienți cu ce scop muncim, la liceu sau acasă, pentru că ceea ce declarăm că ni se pare important s-ar putea să nu corespundă cu ceea ce în adâncul nostru, credem cu adevărat că este valoros. Când ne comparăm cu persoanele din jurul nostru, nu facem altceva decât să ne limităm, să ne punem piedici în calea atingerii potențialului. Deseori ne uităm la munca altora și o considerăm fără greșeală, ba chiar ajungem să îi invidiem pentru calitățile pe care le posedă. Adevărul, însă, este că în spatele lucrurilor dificile precum învățatul pentru un examen sau chiar simple, teme, proiecte se află o rutină bine însușită, disciplină și efort.


Când totul este perfect nu ne întrebăm cum s-a ajuns la asta. Ne bucurăm de faptul prezent de parcă ar fi ieșit din pământ ca prin minune.


Friedrich Nietzsche

Învățând această lecție, ei trec peste eșecul inițial și găsesc energia și inspirația necesară în vederea atingerii scopului. Astfel, deși cei ce muncesc din greu nu ating performanțele celor talentați la fel de repede, sunt mult mai eficienți pe termen lung, fiind obișnuiți să repete din nou și din nou.

Niciodată nu e prea târziu să schimbi modul în care abordezi viața; ”unul din motivele pentru care ne schimbăm este că învățăm ceva ce pur și simplu nu știam înainte.”

Fii perseverent, tenace, și nu renunta niciodata!


Singurul lucru care mă deosebește de toți ceilalți este că nu mi-e teamă să mor pe banda de alergat. Nu voi fi depășit! … Dar dacă alergăm împreună, rămân două variante: renunți primul sau mori.

Will Smith

© 2020 VoceaNoastră

Theme by Anders NorenUp ↑