Încă din copilărie am observat că un anume tip de copil este favorizat și, în multe cazuri, cultivat precum grâul de către unii profesori. Este vorba de ocupantul primei bănci, prichindelul care nu spune prea multe în timpul pauzelor decât în momentul în care este silit de ceilalți colegi, preferatul profesorului. Nu este plăcut de cadrele didactice pentru inteligența sa neapărat, ci pentru faptul că acest elev tace. Atât. De aici izvorăște simpatia profesorilor pentru el, pentru că tace. Puncte bonus dacă își menține spatele drept până când simte cum i se frânge de la mijloc, mâinile pe bancă pentru a risipi temerile celui de la catedră cum că ar sta pe telefon și ochii ațintiți la tablă, aproape hipnotizat de culoarea acesteia. De multe ori nici nu este atent, dar pe profesor nu-l deranjează asta.

O astfel de persoană îmi inspiră lipsa personalității și a originalității, o văd cum emană din toți porii plictiseală, veșnic înconjurată de un nor gri. “Copiii de hârtie”, cum mă trezesc adeseori numindu-i pe cei ce se regăsesc în categoria respectivă.

De ce este însă prototipul copilului de hârtie important pentru adulți?

De-a lungul micului meu studiu asupra acestor elevi, am observat că subiecții sunt modelabili precum plastilina, vulnerabili și ușor speriați de mediul înconjurător (sălășluitorii fiind incluși). Probabil învățați de acasă, ori probabil din cauza faptului că sunt puțin timizi din fire, copiii de hârtie trăiesc după o versiune nouă și adaptată (în materie de sens și formă) a unei populare vorbe: “taci să tacă și ei”. Din teama de a nu deranja pe cineva și din teama de a fi deranjați, aceste persoane aleg să își limiteze interacțiunile cu orice poate fi numit “ființă umană” cât de mult posibil, iar unii profesori favorizează acest tip de comportament pe motivul că este mai ușor să predai unei statui (nu se mișcă, nu vorbește, nu face “boroboațe”) decât unui copil (se mișcă, vorbește, este ușor distras). Acei profesori sunt mulțumiți de un asemenea elev, lăudându-l prin cancelarie pentru că “nu se lasă îndemnat la prostii de ceilalți”.

Eu însă nu văd nimic de lăudat și nu găsesc niciun motiv pentru care ar trebui să mă bucure priveliștea unei frunze ruginii într-o bancă. Dimpotrivă, mă întristează să văd cum persoanele care ar trebui să ne cultive imaginația și originalitatea, talentul și pasiunile, cei care ne pregătesc pentru a fi oameni mari încurajează continuitatea acestui mod de a fi. Nu voi înțelege niciodată cum un copil cu personalitate care tinde să iasă din această categorie monotonă este mereu văzut ca fiind o ciudățenie de către o bună parte dintre profesori. Probabil nici nu voi înțelege vreodată pentru că eu însămi sunt un copil de hârtie.