VoceaNoastră

„...lumea, văzută prin ochii elevilor”

Categorie: Creații

Voci – Cuvânt de început


„Toată lumea are glas. Numai omul are voce, şi vocea aceasta trebuie să se facă auzită în cetate.”

Cuvintele enunțate de filosoful grec Aristotel răsună chiar și acum în ecou printre mecanismele societății. Înainte de a desluși înțelepciunea tainică pe care acesta încerca să o propage, trebuie să ne gândim la ce este, de fapt, vocea.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția 2009, definește vocea ca fiind o „Facultate specifica omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane”, dar aceasta este perspectiva științifică.

Tot DEX mai definește vocea ca fiind o „Însusire a cuiva de a cânta frumos din gura.”, dar aceasta este perspectiva artistică, culturală. Tot ea acoperă și a treia definiție pe care ne-o dă același înscris, și anume „Linie melodica încredințata fiecarui instrument dintr-o compozitie.”.

Nimic mai corect, în ziua de azi, tindem să folosim cuvântul „voce” atunci când ne referim la aceste aspecte. Pentru textul acesta, dar și pentru următoarele, pentru cele către care colegii mei își dedică efortul și timpul, sugerez să folosim o altă definiție a cuvântului voce, una distinctă, mai puțin folosită. Să fie…Vocea noastră.

Voceanoastra este o platformă creată din dorința de a căuta alternative la normele pe care societatea le impune, de a expune perspectiva oamenilor mici, a elevilor. Fie ei tocmai ieșiți din clasele gimnaziale sau aproape absolvenți, fiecare are în capul lui voci. Poate suna ca o aluzie la o boală de sorginte psihologic, psihiatric chiar, dar, de fapt, se referă la toate acele gânduri, reprimate, ascunse, de multe ori chiar condamnate, ale fiecăruia dintre noi. Motivul? Nu e greu de dibuit, este teama. Teama că aceste gânduri sunt contrare normelor la care făceam referire mai devreme. Pentru unii mai norocoși, ele se transformă, într-adevăr, în voci. Dar, din păcate, puțini sunt aceia. Puțini sunt cei care reușesc să transforme un gând puternic ce răsună în ecourile minții, într-o voce care să-i dicteze comportamentul, voce pe care noi o numim principiu. Este o voce autoritară, una care nu te lasă să-i încalci porunca, dar o voce cu care rezonezi, una pe care vrei să o asculți. Una pe care o asculți așa mult, că devine o deprindere. Dar, cum spuneam, vorbim de un model utopic al persoanei tale, omule. Cu toții știm că, odată și odată, constrâns de anturaje, de situații, calci peste principiile tale ca și cum ele nu au fost niciodată o parte din realitatea ta.

Încălcarea principiilor este gravă, condamnabilă, dar din ce în ce mai frecventă în rândul oamenilor. Totuși, privind paharul din prisma realismului, aflăm că mulți oameni nu au voci în cap. E tragică absența lor. Te transformă într-un robot, manevrat automatic de către oameni cu voci puternice, dar care nu le dictează decât un singur lucru: să facă tot ce le stă în putință pentru a avea ceva de câștigat. Aceste voci sunt cele care se formează acum, în perioada adolescenței. Dacă teama ta, dorința de a reprima orice gând unic, veritabil, personal, posezi ajunge să o întreacă pe cea de a îl transforma într-o voce și se pierde în negura necruțătoare a timpului, atunci ești pe calea greșită. Trebuie să te redresezi. Trebuie să le spui oamenilor care te văd ca pe o anomalie socială, un nebun, că e sănătos să ai voci în cap. E sănătos să le lași să iasă afară, să te conducă.

Istoria ne-a dovedit că vocile sunt cele care reușesc să încline balanța morală dintre bine și rău înspre partea care întotdeauna câștigă. Sau, cel puțin așa spun basmele. Da, alte invenții ale oamenilor, create cu scopul de a se amăgi. Create cu scopul de a reprezenta o iluzie în care mintea se cufundă, se complace, o lume ideală unde binele învinge, indiferent de circumstanțe. De aceea lumea reală e mai puțin atractivă, mai puțin vizitată de mințile turiste, oamenii fug de ea, atunci când îi văd terorile, zmeii care o fac să fie așa de întunecată. Sfântul Ioan Damaschin spunea, la un moment dat, că „răul este lipsa binelui, așa cum întunericul este absența luminii”. Interpretarea pe care am născocit-o eu este aceea că lumina este reprezentată de vocile care vor să înlăture întunericul. Sigur, pare foarte vag, metaforic, dar esența nu este departe de limitele înțelegerii: dacă oamenii vor renunța la a crea voci, voci care să țipe cât de tare pot, voci care să pistoneze societatea, să o ducă spre avans, atunci întunericul va acoperi majoritar lumea.

Din această concepție am propus colegilor mei să creăm Voceanoastra. Să ajutăm elevii să își transforme gândurile în voci, iar vocile lor să răsune atât de tare printre holurile atât de tainice ale societății, încât să determine și restul oamenilor să accepte ideea că vocile din cap nu sunt o problemă, un viciu ce trebuie înlăturat, ci singurul lucru ce ne mai poate salva de la exterminare. Poate nu fizică, naturală, biologică, dar cu siguranță psihologică, culturală și socială.

Un îndemn de început: dragi prieteni, suntem o generație care are oportunitatea să își ridice vocea atât de mult, încât toate utopiile la care ne-am gândit vreodată să se transforme în realități. O voce singură este vulnerabilă, fragilă, ușor de acoperit de întuneric. Mai multe voci cu același scop au puterea să lumineze precum o făclie, fără să înceteze vreodată.

Copilul de hârtie

Încă din copilărie am observat că un anume tip de copil este favorizat și, în multe cazuri, cultivat precum grâul de către unii profesori. Este vorba de ocupantul primei bănci, prichindelul care nu spune prea multe în timpul pauzelor decât în momentul în care este silit de ceilalți colegi, preferatul profesorului. Nu este plăcut de cadrele didactice pentru inteligența sa neapărat, ci pentru faptul că acest elev tace. Atât. De aici izvorăște simpatia profesorilor pentru el, pentru că tace. Puncte bonus dacă își menține spatele drept până când simte cum i se frânge de la mijloc, mâinile pe bancă pentru a risipi temerile celui de la catedră cum că ar sta pe telefon și ochii ațintiți la tablă, aproape hipnotizat de culoarea acesteia. De multe ori nici nu este atent, dar pe profesor nu-l deranjează asta.

O astfel de persoană îmi inspiră lipsa personalității și a originalității, o văd cum emană din toți porii plictiseală, veșnic înconjurată de un nor gri. “Copiii de hârtie”, cum mă trezesc adeseori numindu-i pe cei ce se regăsesc în categoria respectivă.

De ce este însă prototipul copilului de hârtie important pentru adulți?

De-a lungul micului meu studiu asupra acestor elevi, am observat că subiecții sunt modelabili precum plastilina, vulnerabili și ușor speriați de mediul înconjurător (sălășluitorii fiind incluși). Probabil învățați de acasă, ori probabil din cauza faptului că sunt puțin timizi din fire, copiii de hârtie trăiesc după o versiune nouă și adaptată (în materie de sens și formă) a unei populare vorbe: “taci să tacă și ei”. Din teama de a nu deranja pe cineva și din teama de a fi deranjați, aceste persoane aleg să își limiteze interacțiunile cu orice poate fi numit “ființă umană” cât de mult posibil, iar unii profesori favorizează acest tip de comportament pe motivul că este mai ușor să predai unei statui (nu se mișcă, nu vorbește, nu face “boroboațe”) decât unui copil (se mișcă, vorbește, este ușor distras). Acei profesori sunt mulțumiți de un asemenea elev, lăudându-l prin cancelarie pentru că “nu se lasă îndemnat la prostii de ceilalți”.

Eu însă nu văd nimic de lăudat și nu găsesc niciun motiv pentru care ar trebui să mă bucure priveliștea unei frunze ruginii într-o bancă. Dimpotrivă, mă întristează să văd cum persoanele care ar trebui să ne cultive imaginația și originalitatea, talentul și pasiunile, cei care ne pregătesc pentru a fi oameni mari încurajează continuitatea acestui mod de a fi. Nu voi înțelege niciodată cum un copil cu personalitate care tinde să iasă din această categorie monotonă este mereu văzut ca fiind o ciudățenie de către o bună parte dintre profesori. Probabil nici nu voi înțelege vreodată pentru că eu însămi sunt un copil de hârtie.

© 2019 VoceaNoastră

Theme by Anders NorenUp ↑