VoceaNoastră

„...lumea, văzută prin ochii elevilor”

Categorie: Creații

Îngerii fără aripi.

Atunci când ne naștem, venim pe această planetă ca niște îngeri. Aripile sunt reprezentate de către cei doi părinți, de bani, de fericire, de bunătatea și bunăstarea mediului în care crești, de abundența lucrurilor bune. Se zice că toți ne naștem egali, că toți avem aceleași șanse de a reuși în viață, dar sunt aceste cazuri particulare unde se face abstracție de la regulă, unde aripile îți sunt tăiate de la primul moment petrecut în această lume. Primul strigăt este cel al suferinței, unul care reprezintă prima verigă dintr-un lanț al durerii.

Aceasta este o poveste despre îngerii născuți fără aripi, cei care vin pe această lume cu urechile astupate cu toate că aud fiecare val, cei care vin legați la ochi cu toate că zăresc fiecare stea de pe cer, cei care au bandă adezivă la gură cu toate că pot țipa. Este vorba de ei. Trecem zi de zi pe lângă ei, cei mai mulți dintre noi nu-i observă, se cred umili dacă le aruncă un zâmbet modest și se cred demni de admirat și un exemplu de urmat dacă le aruncă în nepăsare și fugă un covrig sau câteva bacnote.


De când eram mică aveam o sensibilitate pentru „cerșetori”, în special pentru copii. Mă aflam cu părinții și-i întrebam adesea când vedeam unul pe stradă: „Mami, ei de ce stau pe stradă?”, „Tati, ei merg la grădiniță?”. Răspunsul în mare parte era același “O să-nțelegi când o să fii mai mare. Nu te mai gândi la asta.” . Acum înțeleg problema lor , dar problema noastră, a celeilalte lumi , a celeilalte clase sociale îmi este tot mai profund afundată în întrebări, însă poate o să înțeleg când o să fiu mai mare.

În urmă cu un an ieșeam de la liceu cu o colegă de clasă și ne îndreptam spre casă. Ne-am oprit pe o bancuță din apropiere să mai vorbim diverse subiecte neverosimile. Un copil de vreo șapte ani se apropie de noi și ne tot întreba lucruri, dacă suntem la liceul din zonă, câți ani avem și altele. Îi răspundeam sec cu speranța că va pleca, cu ochii ațintiți către lucrurile noastre fiind destul de sceptice. Ziua următoare ne trezim cu același puști care stă pe capul nostru. Întâmplarea se repetă zile la rând și văzându-l cât de pricăjit e, încep să-i mai cumpăr câte ceva de mâncare sau câte un suc. Aflăm că-l cheamă Andrei, că are trei frați și două surori , stă în apropiere și e clasa 1 la vârsta de 10 ani deoarece părinții n-au avut suficienți bani până acum să-l dea la școală.

Atunci când a venit primăvara imediat după ore mergeam la o cafenea de lângă liceu și stăteam pe terasă împreună cu două colege. Cam la o oră, o oră și puțin, după ce ne-am așezat la masă, îi vedeam pe Andrei si Teo, fratele său, cum se întorceau de la școală. Veneau, îmi povesteau ziua lor, le dădeam câte ceva de mâncare după care plecau.

Într-o zi eram pe terasă și-mi scriam la istorie, iar cei doi copilași vin pe lângă mine și Teo îmi spune “Am scris și noi azi la școală. Stai să-ți arăt!”. Își deschide ghiozdanul și-mi arată că a scris litera B. Le spun să se aseze lângă mine și din acea zi ghiozdanul a rămas deschis și penița a alunecat pe zeci de foi. Teo voia cu nerăbdare să învețe să scrie și să citească, să calculeze, să numere, doar că acasă n-avea cine să-l ajute, iar învățătoarea îmbrățișa discriminarea pe bază de etnie și situație financiară cu brațele deschise.

Nu mare mi-a fost mirarea când în urmă cu o săptămână m-am întâlnit accidental cu ei în oraș, iar când le-am spus că merg acasă pe jos au sărit în sus dojenindu-mă că e seară și sunt pericole, că mă conduc ei până acasă (care era destul de departe) sau măcar până la stația de autobuz.

Deseori asemăn astfel de situații cu legenda lui Romulus și Remus, eu provenind dintr-o clasa socială care reprezintă junglă, sălbăticia, iar cei doi copii fiind de fapt adevăratele ființe umane. Pentru acești îngeri fără aripi contează mai mult o conversație sau un zâmbet decât pungi pline de mâncare. În momentul de față cos niște aripi pe spatele lor, știu că cicatricile tot vor rămâne acolo, dar poate că și ei, la fel ca noi toți, vor reuși să zboare într-o bună zi.

Șansele sunt mici pentru fiecare dintre ei, dar am văzut dorință și voință în ochii lor, în gesturi și în vorbe. Ai putea dărui unui cerșetor ceva de mâncare și ți-ar mulțumi pentru prelungirea calvarului prin care trece. Dă-i educația de care are nevoie, povestește-i și explică-i ce-l înconjoară, ce puteri are și va putea ajunge mai sus decât mulți alții.

“Fericiți cei bogați cu duhul căci a lor este împărăția cerurilor.”

Voci – Cuvânt de început


„Toată lumea are glas. Numai omul are voce, şi vocea aceasta trebuie să se facă auzită în cetate.”

Cuvintele enunțate de filosoful grec Aristotel răsună chiar și acum în ecou printre mecanismele societății. Înainte de a desluși înțelepciunea tainică pe care acesta încerca să o propage, trebuie să ne gândim la ce este, de fapt, vocea.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția 2009, definește vocea ca fiind o „Facultate specifica omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane”, dar aceasta este perspectiva științifică.

Tot DEX mai definește vocea ca fiind o „Însusire a cuiva de a cânta frumos din gura.”, dar aceasta este perspectiva artistică, culturală. Tot ea acoperă și a treia definiție pe care ne-o dă același înscris, și anume „Linie melodica încredințata fiecarui instrument dintr-o compozitie.”.

Nimic mai corect, în ziua de azi, tindem să folosim cuvântul „voce” atunci când ne referim la aceste aspecte. Pentru textul acesta, dar și pentru următoarele, pentru cele către care colegii mei își dedică efortul și timpul, sugerez să folosim o altă definiție a cuvântului voce, una distinctă, mai puțin folosită. Să fie…Vocea noastră.

Voceanoastra este o platformă creată din dorința de a căuta alternative la normele pe care societatea le impune, de a expune perspectiva oamenilor mici, a elevilor. Fie ei tocmai ieșiți din clasele gimnaziale sau aproape absolvenți, fiecare are în capul lui voci. Poate suna ca o aluzie la o boală de sorginte psihologic, psihiatric chiar, dar, de fapt, se referă la toate acele gânduri, reprimate, ascunse, de multe ori chiar condamnate, ale fiecăruia dintre noi. Motivul? Nu e greu de dibuit, este teama. Teama că aceste gânduri sunt contrare normelor la care făceam referire mai devreme. Pentru unii mai norocoși, ele se transformă, într-adevăr, în voci. Dar, din păcate, puțini sunt aceia. Puțini sunt cei care reușesc să transforme un gând puternic ce răsună în ecourile minții, într-o voce care să-i dicteze comportamentul, voce pe care noi o numim principiu. Este o voce autoritară, una care nu te lasă să-i încalci porunca, dar o voce cu care rezonezi, una pe care vrei să o asculți. Una pe care o asculți așa mult, că devine o deprindere. Dar, cum spuneam, vorbim de un model utopic al persoanei tale, omule. Cu toții știm că, odată și odată, constrâns de anturaje, de situații, calci peste principiile tale ca și cum ele nu au fost niciodată o parte din realitatea ta.

Încălcarea principiilor este gravă, condamnabilă, dar din ce în ce mai frecventă în rândul oamenilor. Totuși, privind paharul din prisma realismului, aflăm că mulți oameni nu au voci în cap. E tragică absența lor. Te transformă într-un robot, manevrat automatic de către oameni cu voci puternice, dar care nu le dictează decât un singur lucru: să facă tot ce le stă în putință pentru a avea ceva de câștigat. Aceste voci sunt cele care se formează acum, în perioada adolescenței. Dacă teama ta, dorința de a reprima orice gând unic, veritabil, personal, posezi ajunge să o întreacă pe cea de a îl transforma într-o voce și se pierde în negura necruțătoare a timpului, atunci ești pe calea greșită. Trebuie să te redresezi. Trebuie să le spui oamenilor care te văd ca pe o anomalie socială, un nebun, că e sănătos să ai voci în cap. E sănătos să le lași să iasă afară, să te conducă.

Istoria ne-a dovedit că vocile sunt cele care reușesc să încline balanța morală dintre bine și rău înspre partea care întotdeauna câștigă. Sau, cel puțin așa spun basmele. Da, alte invenții ale oamenilor, create cu scopul de a se amăgi. Create cu scopul de a reprezenta o iluzie în care mintea se cufundă, se complace, o lume ideală unde binele învinge, indiferent de circumstanțe. De aceea lumea reală e mai puțin atractivă, mai puțin vizitată de mințile turiste, oamenii fug de ea, atunci când îi văd terorile, zmeii care o fac să fie așa de întunecată. Sfântul Ioan Damaschin spunea, la un moment dat, că „răul este lipsa binelui, așa cum întunericul este absența luminii”. Interpretarea pe care am născocit-o eu este aceea că lumina este reprezentată de vocile care vor să înlăture întunericul. Sigur, pare foarte vag, metaforic, dar esența nu este departe de limitele înțelegerii: dacă oamenii vor renunța la a crea voci, voci care să țipe cât de tare pot, voci care să pistoneze societatea, să o ducă spre avans, atunci întunericul va acoperi majoritar lumea.

Din această concepție am propus colegilor mei să creăm Voceanoastra. Să ajutăm elevii să își transforme gândurile în voci, iar vocile lor să răsune atât de tare printre holurile atât de tainice ale societății, încât să determine și restul oamenilor să accepte ideea că vocile din cap nu sunt o problemă, un viciu ce trebuie înlăturat, ci singurul lucru ce ne mai poate salva de la exterminare. Poate nu fizică, naturală, biologică, dar cu siguranță psihologică, culturală și socială.

Un îndemn de început: dragi prieteni, suntem o generație care are oportunitatea să își ridice vocea atât de mult, încât toate utopiile la care ne-am gândit vreodată să se transforme în realități. O voce singură este vulnerabilă, fragilă, ușor de acoperit de întuneric. Mai multe voci cu același scop au puterea să lumineze precum o făclie, fără să înceteze vreodată.

Copilul de hârtie

Încă din copilărie am observat că un anume tip de copil este favorizat și, în multe cazuri, cultivat precum grâul de către unii profesori. Este vorba de ocupantul primei bănci, prichindelul care nu spune prea multe în timpul pauzelor decât în momentul în care este silit de ceilalți colegi, preferatul profesorului. Nu este plăcut de cadrele didactice pentru inteligența sa neapărat, ci pentru faptul că acest elev tace. Atât. De aici izvorăște simpatia profesorilor pentru el, pentru că tace. Puncte bonus dacă își menține spatele drept până când simte cum i se frânge de la mijloc, mâinile pe bancă pentru a risipi temerile celui de la catedră cum că ar sta pe telefon și ochii ațintiți la tablă, aproape hipnotizat de culoarea acesteia. De multe ori nici nu este atent, dar pe profesor nu-l deranjează asta.

O astfel de persoană îmi inspiră lipsa personalității și a originalității, o văd cum emană din toți porii plictiseală, veșnic înconjurată de un nor gri. “Copiii de hârtie”, cum mă trezesc adeseori numindu-i pe cei ce se regăsesc în categoria respectivă.

De ce este însă prototipul copilului de hârtie important pentru adulți?

De-a lungul micului meu studiu asupra acestor elevi, am observat că subiecții sunt modelabili precum plastilina, vulnerabili și ușor speriați de mediul înconjurător (sălășluitorii fiind incluși). Probabil învățați de acasă, ori probabil din cauza faptului că sunt puțin timizi din fire, copiii de hârtie trăiesc după o versiune nouă și adaptată (în materie de sens și formă) a unei populare vorbe: “taci să tacă și ei”. Din teama de a nu deranja pe cineva și din teama de a fi deranjați, aceste persoane aleg să își limiteze interacțiunile cu orice poate fi numit “ființă umană” cât de mult posibil, iar unii profesori favorizează acest tip de comportament pe motivul că este mai ușor să predai unei statui (nu se mișcă, nu vorbește, nu face “boroboațe”) decât unui copil (se mișcă, vorbește, este ușor distras). Acei profesori sunt mulțumiți de un asemenea elev, lăudându-l prin cancelarie pentru că “nu se lasă îndemnat la prostii de ceilalți”.

Eu însă nu văd nimic de lăudat și nu găsesc niciun motiv pentru care ar trebui să mă bucure priveliștea unei frunze ruginii într-o bancă. Dimpotrivă, mă întristează să văd cum persoanele care ar trebui să ne cultive imaginația și originalitatea, talentul și pasiunile, cei care ne pregătesc pentru a fi oameni mari încurajează continuitatea acestui mod de a fi. Nu voi înțelege niciodată cum un copil cu personalitate care tinde să iasă din această categorie monotonă este mereu văzut ca fiind o ciudățenie de către o bună parte dintre profesori. Probabil nici nu voi înțelege vreodată pentru că eu însămi sunt un copil de hârtie.

© 2020 VoceaNoastră

Theme by Anders NorenUp ↑